Vistieria de idei – Familie, vecini şi strãini

Dragilor,

eu mi-s Bilã Vistierul. Bine, bine, veţi zice, eşti vistier dar ce vistiereşti dumneata? Arginţi? Nu, oameni buni, nu doar arginţi. Oricine cu un un pic de glagorie în cap poate fi vistier de arginţi. Eu vreau sã fiu vistier de idei. Şi nu vreau sã îmi ţin ideile sub cheie. Ȋn felul ãsta nu se alege mare lucru de ele. Vreau sã le împart cu voi şi cine ştie? Poate voi primi şi eu, la rândul meu, vreo câteva.

Aşadar, prima idee pe care vreau sã o împartaşesc cu voi am gãsit-o la: http://blogs.hbr.org/2014/10/coworkers-should-be-like-neighbors-not-like-family/

Aici, dl. Art Markman vrea sã ne spunã cã în orice organizaţie existã trei moduri în care relaţionãm. Astfel, putem sã ne comportãm ca nişte strãini şi orice facem devine tranzacţional. Mai simplu spus, dacã vrem ca un strãin sã ne ajute atunci îl plãtim. Sau putem sã ne comportãm ca într-o familie iar în acest caz facem orice este necesar, de cele mai multe ori fãrã sã aşteptãm ceva în schimb. Ȋntre aceste douã extreme existã însã relaţia de vecinãtate şi nu mã refer la vecinii de la bloc pe care de-abia îi salutãm şi pe care ii urâm în secret pentru cã ascultã muzicã prea tare sau pentru cã îşi usucã covoarele pe palier. Mã refer la acei vecini cu care am avea o relaţie suficient de apropiatã, vecini care ne ajutã şi care se aşteaptã sã îi ajutãm şi noi la rândul nostru.

Acum ştiu ce veţi zice în comentarii: „Bilã, asta-i fain frumos, da’ e prea reducţionist!”. O fi, oameni buni, însã reducţionismul ãsta ne poate învăţa nişte lucruri.

Imaginaţi-vã cum ar fi dacã am lucra într-o companie în care toţi ne-am comporta ca nişte strãini unii faţã de alţii. Orice lucru, cât de mic, ar avea o etichetã de preţ şi toţi ştim cã strãinii nu sunt tocmai motivaţi sã mişte un deget mai mult decât trebuie. Acuma, pânã sã mã acuzaţi de xenofobie, nu mã refer la strãini ca la nişte oameni din alt oraş, judeţ, ţarã sau galaxie. Mă refer pur şi simplu la conceptul generic de strãin ca necunoscut.

Ȋn mod similar, nu ar fi tocmai plãcut sã lucrezi într-o companie ca într-o familie. Nu toţi angajaţii unei companii muncesc la fel si este mult prea greu sã dai tot ce ai mai bun fãrã sã te astepţi la nimic în schimb. De aceea, familiile funcţioneazã, de regulã, în unitãţi mici.

Pe de altã parte, dacã ne-am comporta ca nişte buni vecini atunci probabil cã am încerca sã ajungem la un echilibru între ceea ce oferim şi ceea ce primim. Putem construi astfel, într-o companie, acest Sfânt Graal al culturii organizaţionale: viziunea comunã. Iar dacã avem o viziune comunã atunci putem lucra cu toţii impreunã. Avem aceleaşi interese.

Autorul ne povesteşte mai departe cã acest sentiment de vecinãtate poate fi susţinut într-unul din trei feluri. Ȋn primul rând prin training pentru cã acesta ne permite sã ne dezvoltãm noi abilitãţi, atât cele legate de muncã cât şi cele personale. Ȋn al doilea rând, vecinãtatea poate fi susţinutã prin contactul direct cu ceea ce eu numesc „şefii şi stãpânii”, adicã management-ul superior. Ȋn felul acesta simţi cã organizaţia te cunoaşte şi ca eşti o persoanã, nu doar o funcţie. Ȋn al treilea rând, organizaţia trebuie sã aibã un scop comun care sã meargã dincolo de indivizi. Acest scop comun trebuie sã creeze o comunitate. Vecini fãrã comunitate nu se poate.

Astfel, dragilor, cam asta e, pe scurt, ideea pe care am vrut sa v-o împãrtãşesc. Dacã e bunã sau rea, nu ştiu încã. Pentru asta vã aştept cu interes dedesubt, la comentarii. Purcedeţi, darã, boieri dumneavoastrã!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s